Error
  • JLIB_APPLICATION_ERROR_COMPONENT_NOT_LOADING
  • Error loading component: com_acepolls, 1
  • Error loading component: com_acepolls, 1
  • Error loading component: com_fbcnt, 1

MĂNĂSTIREA HAGIGADAR, O LECŢIE DESPRE RUGĂCIUNE

Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image images/stories/Personaje/manastire%20hagigadar%202.jpg
There was a problem loading image images/stories/Personaje/manastire%20hagigadar%202.jpg

Read more...Se spune că rugăciunea este o şcoală a răbdării şi a evlaviei, care purifică şi înalţă sufletul, iar cine vrea să biruie piedicile în calea mântuirii, are la îndemână iubirea, răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Din orice colţ al lumii ai veni, nici un drum nu e prea lung sau prea greu pentru a ajunge la Mănăstirea Hagigadar, cu inima curată. Aici, în locul acesta plin de sfinţenie, unde s-a născut speranţa, toate dorinţele pelerinilor se împlinesc. Pentru că ei cred. Pentru că Mănăstirea Hagigadar e o lecţie despre cum trebuie să ne rugăm Divinităţii.

Construită între anii 1512-1513

Cine se hotărăşte să ajungă la Mănăstirea împlinirii dorinţelor trebuie să înveţe lecţia tăcerii. S-a păstrat obiceiul ca de oriunde ai pleca şi până vei ajunge aici, să nu rosteşti nici un cuvânt. Gândurile tale trebuie să înveţe şi ele să tacă pentru a putea asculta şi a prelucra tăcerea. Dacă vrei să te ridici, trebuie să taci. Dacă vrei să exişti, trebuie să taci. Iar prin tăcere, rugăciunea ta se va ridica la cer. Aici totul are o iradiere aparte, care te scoate din context. Probabil explicaţia stă în intensitatea cu care se roagă cei care trec pragul sfintei mănăstiri, care în momentul în care ating acest pământ, nu mai bagă în seamă avertismentele vieţii, considerându-le doar o încercare din partea Divinităţii. Iar rugăciunea a devenit pentru aceştia medicamentul pe care-l iau cu regularitate, în fiecare zi, asigurându-şi vindecarea şi mulţumirea că există pe acest pământ. Până şi locul unde e aşezată mănăstirea, adică pe dealul „lui Bulai” e ales de Dumnezeu, colina stăpânind cu semeţie toate depărtările. Cu mult timp în urmă, pe acest deal era doar un biet paraclis din lemn, părăsit de oameni. E locul unde, într-o noapte, obosiţi de atâta drumeţie, doi negustori de vite armeni, pe nume Donavachian, şi-au oprit caravana şi au înnoptat lângă bisericuţa de pe culme. În aceeaşi noapte, negustorii au avut un vis în care aud îngerii cântând. În acelaşi vis le va apare şi Maica Domnului care le va spune: „Vă binecuvântez să vă izbutească negoţul şi familiile voastre să trăiască în bunăstare. Dar dacă va fi aşa, vă cer ca atunci când vă veţi întoarce pe locul acesta să ridicaţi o mănăstire cu hramul <<Adormirea Maicii Domnului>>”. Aşa se face că întorcându-se de la Budapesta, au îngenuncheat în faţa paraclisului mulţumind Măicuţei noastre sfinte. Prin post şi rugăciune, între anii 1512-1513 vor construi o mănăstire din piatră, fortificată, pe care au numit-o „Hagioiagadar” sau „Hagigadar”, care înseamnă în limba armeană „Îndeplinitoare de dorinţe”. De atunci şi până în zilele noastre, n-a existat persoană care să ajungă la biserica de pe Dealul lui Bulai şi care să nu fi lăsat acolo, fie şi în taină, o dorinţă, care nu peste mult timp i-a fost îndeplinită.

Canonul urcării în genunchi

Read more...Când vezi atâta lume adunată pe dealul lui Bulai, unde lumina dumnezeirii străluceşte tot timpul, când îi vezi lăsând la o parte vorbele rele şi duşmăniile măcar pentru o secundă, devii şi tu martor la o minune. Potrivit ritualului, ajunşi în faţa dealului, oamenii stau o clipă în reculegere, îşi fac apoi sfânta cruce, se aşează în genunchi, indiferent de intemperiile vremii şi încep să urce încet, încet, spre Divinitate. Canonul acesta, al urcării în genunchi e mai presus de om, fiind statornicit cu sfinţenie. Tineri, bolnavi, bătrâni, cu frunţile plecate ca în scaunul de spovadă, sărută cu sfială dealul, rugându-se fără încetare. Şi parcă auzi suspinul Maicii Domnului, amestecat cu murmurul rugăciunilor lor. Se spune că versantul dinspre răsărit ar fi erodat de genunchii milioanelor de pelerini care l-au urcat. În scurt timp, vor începe să înconjoare biserica. De trei ori, oprindu-se în rugăciune la cele patru colţuri. Aşa e obiceiul. Mulţi au genunchii răniţi de la atâta mers dar continuă. Nu se grăbeşte nimeni. Nimic nu-i poate opri. Credinţa lor e prea puternică. E lung drumul şi anevoios, însă nimic nu-i mai presus ca iubirea pentru Christos. Lucrurile mari se fac în paşi mici şi uneori în ezitări şi reveniri. Pe Dumnezeu trebuie să-l cauţi. El nu-ţi dă nimic cu de-a sila, trebuie doar că-i ceri. Nu există lucru trainic fără jertfă, fără credinţa trecută prin foc. Un bătrân, ţinând de mână un copil, îşi face canonul zâmbind. O femeie târând după ea un coş de răchită plin cu pâine oftează din greu. Şi-a julit genunchii, dar nu se întoarce din drum. Ştie că, odată venită aici, toate supărările şi necazurile vor deveni doar o tristă amintire, iar lacrimile durerii se vor împleti cu lacrimile iertării. Mângâie cu privirea doi tineri aflaţi la câţiva paşi de ea, iar vântul îi biciuie obrajii. Fiecare dintre creştinii care, zi de zi, urcă dealul de la Bulai are o poveste impresionantă. Unul a fost scăpat din ghearele sărăciei, altul a fost salvat de la o boală cumplită, considerată fără vindecare, celălalt s-a rugat pentru copii, fraţi sau părinţi. Nimeni n-a rămas, odată ajuns la Mănăstirea Împlinirii dorinţelor fără răspuns. Niciodată, până în ziua de azi. Pentru că minunile săvârşite aici nu contenesc. După ce ritualul a fost dus la îndeplinire, oamenii se întoarc acasă pe cealaltă poartă a mănăstirii, coborând laolaltă drumul pietruit. Totul este altfel acum. Privirea-i blândă, sufletul uşor, vocea caldă. Aici, în Sfânta Mănăstire Hagigadar înveţi să te rogi. Pelerinii suspină şi ridică din nou gândul către rugăciune, mintea coboară la inimă, să se unească cu aceasta... Iar rugăciunea lor bate la porţile cerului, cerând iertare şi mântuire pentru noi toţi.

Carmen Ciripoiu

 

TRIPLA SEMNIFICAŢIE A ZILEI DE 9 MAI

Read more...În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

 

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

 

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani.  Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877,  aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit “botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

 

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

 

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi  pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani. Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza

În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

 

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

 

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani.  Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877,  aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit “botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

 

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

 

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi  pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

 

 

 

înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

Mănăstirea Radu Vodă și moaștele Sf. Nectarie, făcătorul de minuni

Read more... În mijlocul Capitalei, ascunsă parcă de ochii curioșilor, Mănăstirea Radu Vodă ascunde o comoară de pictură, arhitectură româneacă dar mai ales multă și neprețuită sfințenie. Un monument ridicat în numele Sfintei Troițe, avându-l alături pe Sfântul Nectarie, binecunoscut în toată lumea pentru minunile săvârșite zi de zi.

Împlinirea dorințelor

Aici, la Mănăstirea Radu Vodă, timpul nu se măsoară în ore pentru că are parcă o altă logică. Aici există o bucată de veșnicie învăluită în lumina iubirii șI un singur anotimp: cel al credinței șI al speranței. Din când în când, în fața uriașelor porți ce par că nu se închid niciodată, oprește câte o mașină. Cu capetele plecate sau, dimpotrivă, cu fețele luminate, oamenii intră sfioși în curtea bisericii, atrași ca de un magnet de Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni, despre a cărui putere s-a dus vestea în toata lumea. Nimeni nu pleacă de aici fără să-și împlinească dorința. Când vezi atâtea persoane adunate în acest loc plin de sfințenie, unde strălucește lumina dumnezeirii, când îi vezi lăsând la o parte vorbele rele și dușmăniile pentru o oră sau pentru o secundă, devii tu însuți martor la o minune. Iar dacă stai de vorbă cu maicile, vei vedea Cerul oglindit în ochii lor. Și vei simți o imensă pace ce se revarsă asupra inimii tale.

Primul ctitor, Alexandru Voievod

Ridicată “spre slava lui Dumnezeu în numele Sfintei Troițe”, începuturile mănăstirii se situează în veacul al XVI-lea. Astfel, primul ctitor, Alexandru Voievod începe să zidească biserica în 1568, pe ruinele alteia mai vechi, ca apoi în 1595 turcii lui Sinan Pașa să ardă tot ce fusese ridicat. Rezidită între anii 1614-1645 de către Radu Voievod, mănăstirea poartă de atunci numele marelui conducător. Un document din 1586 ne spune că pentru a avea bani de reconstrucție, “domnul a vândut pe timp de un an vama de sare de la Ocnele Telega șI Ghițișoara, cu care bani a făcut chiliile bisericii”. La rândul lui, Sinan Pașa, vrând să transforme țara în pașalâc turcesc, fortifică Mănăstirea șI zidul cimitirului, întărindu-le cu pământ șI trunghiuri de stejar. Cronicarul Constantin Căpitanul afirmă că “după ce a venit domn (Radu Mihnea) întâi au curățit șI iar au pus călugări de au făcut slujba, iar la a doua domnie au spartu acea mai mică șI au făcut aceasta mare, ce este până acum”. În afară de chilii pentru monahi, “domnul” a construit aici șI clădiri în care au fost găzduiți soli șI care au folosit-o uneori drept reședință domnească. Ierarhii în trecere către Mitropolia mutată în 1668 la Târgoviște, poposeau la “Mitropolia locțiitoare”, Sfânta Troiță, în aceste case odihnindu-se nu numai Chiril Lukaris ci șI însuși Patriarhul Gherasim al Alexandriei. Potrivit documentelor care vorbesc despre veniturile mănăstirii, aflăm că în 1832 mănăstirea apare în “tăblița îndeplinătoare a mănăstirilor din Valahia închinată Sfintelor Locuri ca fiind închinată mănăstirii Ivir din Muntele Athos, cu un venit anual de 67.789 lei”. Totodată scrierile vechi ne spun că până în anul 1819 mănăstirea Radu Vodă făcea “acte de milostenie”, dând tuturor săracilor șI văduvelor în fiecare dimineață câte două pâini șI o carafă de vin.

Clopotniță, cel mai mare turn din București

Clopotnița, a doua clădire ca vechime după biserică, “socotită” drept cel mai frumos turn din Capitală, a fost înălțată din nou după cutremurul din 1802, după ce mai suferise avarii grave în urma cutremurelor din secolul al XVIII-lea. Mănăstirea păstrează șI acum mormântul lui Radu Vodă în partea de sud a bisericii, iar alte morminte sunt repartizate în întreg pronaosul, vizavi de locul de veci al domnitorului aflându-se un  mormânt de o frumusețe rară, îmbrăcat în marmură albă, sculptată, cel al Patriarhului Iustinian Marina. Biserica este restaurată arhitectural în timpul acestuia șI repictată în stil bizantin între 1974-1977, de către binecunoscutul arhimandrit sofian Boghiu șI V. Caraman, împreună cu cele opt ajutoare ale lor.

Nectarie, vindecătorul de cancer

În anul 2002, sfîntul lăcaș primește în dar din insula Eghina, o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie. Așezată într-o raclă de argint (acum aurită) într-un frumos baldachin, icoana Sfântului Nectarie a făcut atât de multe vindecări și a împlinit de-a dreptul miraculos atâtea dorințe, încât nimeni nu le mai știe numărul. “Și Sfântul a fost bolnav de cancer așa că vă imaginați câtă milostenie are de cei suferinzi”, se destăinuie starețul Varsanufie Gogesc, un tânăr mohan cu ochii albaștri șI adânci șI cuvinte calde șI simple, întărite adesea de lacrimi ce au valoarea unor veritabile sentințe. “ Mi-amintesc cazul unei doamne diagnosticată de medici cu cancer la stomac. A venit la Sfântul Nectarie șI cu ultimele puteri l-a rugat s-o însănătoșească. I-am dat ulei sfânt șI în fiecare dimineață pe stomacul gol înghițea câteva picături. După o perioadă a fost la control și medicii au rămas uluiți: boala dispăruse. Dar acesta e doar una dintre minunile Sfântului”, spune starețul. Important e să crezi că rugăciunea ți se va implini. Pentru că Sfântul Nectarie nu uită pe nimeni. El lucrează după credința fiecăruia dintre noi. Azi tămăduiește de cancer, mâine scoate demonii. E de ajuns să-i spui necazul sau durerea și in scurt timp vei primi răspunsul pe care ți-l dorești.

93 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

Read more...Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel, a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi în epoca modernă să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat-treptat cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţarilor, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud.

Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarilor, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, exdinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a ţărilor române care erau o piedică în calea planurilor sale.

Basarabia este o regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi Sas şi Bâlc).

Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352) şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea iniţială a sudului Moldovei –Basarabia- s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

Imperiul ţarist care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi) a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti (1812), după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor - Basarabia-  Rusiei, la data de 16/28 mai 1812.

Evenimentele din Principatele Române : Revoluţia din 1848-1849, Unirea Principatelor Române în anul 1859 au avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile politice să impună întreruperea oricăror legături cu România.

Războiul Crimeei desfăşurat în anii 1853-1856, între Rusia pe de o parte şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste.  Congresul de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856 a hotărât cedarea sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) Moldovei, iar prin Tratatul de la Berlin din 1iunie-1 iulie1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, cele trei judeţe au fost reîncorporate la Rusia ţaristă. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi două judeţe din Dobrogea au revenit României (Tulcea şi Constanţa).

După ocuparea Basarabiei, Imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând în schimb în Basarabia mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu admiteau nici o şcoală românească. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.

De la începutul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat sub conducerea unui grup de intelectuali, precum Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halipa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Ciugarin, Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat “Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale” şi a fost publicat ziarul “Basarabia.” După revoluţia din 1905-1907 în Basarabia s-au afirmat trei grupări : gruparea radicală a studenţilor, a intelectualilor şi a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu, care vor forma mai târziu Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia.

În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, ostaşii moldoveni au avut un rol important. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odessa la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată.”

Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat actul Unirii cu Basarabia (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 abţineri). Declaraţia de unire  a Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, suna astfel : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.” La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar.” Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.

În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul rus nerecunoscând unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală în 1924 în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, care treebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 (27 martie-2 aprilie) s-a desfăşurat la Viena, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat fiindcă delegaţia sovietică a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială.

România şi URSS au aderat şi semnat la Paris, la 27 august 1928 Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La  9 februarie 1929 România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat la Moscova Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, inependent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire a Basarabiei.

În cadrul diplomaţiei europene în anii 1934-1935, un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe al României. La  15 iulie 1935, Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov (reprezentantul URSS) au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere aceasta, o schimbare a politicii externe.

Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condos la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la data de 23 august 1939 şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia i-au fost răpite de către URSS - Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940. Acestei crude agresiuni, i-au urmat Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi Acordul de frontieră cu Bulgaria de la Craiova (septembrie 1940). Acţiunile tragice din vara anului 1940, a costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km pătraţi şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate şi noncombatului armatei şi a deciziilor factorului politic, în frunte cu regele Carol al II-lea (opţiunea : “păstrăm statul şi cedăm teritorii”).

După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte au fost “binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României. Ocupanţii n-au putut anula credinţa românilor în reunirea cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german Barbarosa din decembrie 1940. Armata română a participat alături de armata germană la luptele pentru eliberarea Basarabiei (22 iunie-26 iulie 1941) şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm şi bună-voinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.

România s-a alăturat la 23 august 1944 puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris din anii 1946-1947 a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 28 iunie 1940.

Delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărăscu n-a ridicat problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale. Delegaţia română a semnat la Moscova un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru-că în trecut ar fi aparţinut Rusiei.

Românii din Basarabia au prins vremuri foarte grele după reocuparea de către URSS în anul 1944: obligativitatea limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, deportări, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Şi totuşi, românii dintre Prut şi Nistru au supravieţuit prin conservarea cu dăruire, mai ales în mediul rural a datinelor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti. Căderea imperiului sovietic în 1991 i-a determinat pe românii basarabeni să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova la 27 august 1991, recunoscută de România. În prezent, românii din Basarabia se confruntă cu probleme grele de ordin economic, cultural şi politic, din care speră să evadeze cu ajutorul patriei mamă şi a organismelor europene. După mai mulţi ani de dominaţie a comuniştilor, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, în frunte cu liberalii şi democraţii, care s-au înscris pe linia aplicării unor legi ce asigură dezvoltarea democratică a ţării.

Judecata vine de sus

Read more...„Petru şi Pavel”, schitul cu doar trei călugări

La 1700 metri altitudine, în inima muntelui din Bucovina, unde zăpada poposeşte opt luni pe an, trei călugări sunt mai aproape de ceruri. Aici, la schitul „Petru şi Pavel” găseşti mireasmă nefăţarnică, credinţă muncită în genunchi şi căznită în posturi, împletită cu miros de tămîie. Aici sfinţenia e dulce şi încă se mănîncă pe pâine.

În liniştea Bucovinei...

Bucovina e un loc aparte. Aer tare şi rugăciuni cum nu vei auzi nicicând în altă parte şi fresce demne de orice muzeu al lumii moderne. Aici oamenii îl au pe Dumnezeu în case, purtându-l cu sine în orice loc s-ar afla. În creierul munţilor, după ce urci o cărăruie ce pare mai degrabă o scară către Dumnezeu, ce se linişteşte brusc în faţa turlei Schitului „Petru şi Pavel”, vezi dragostea lui Dumnezeu. De dincolo de turlă nu te întâmpină însă glasuri voioase de călugări sau maici, ce trebăluiesc necontenit, ci doar glasul a trei monahi ce caută mântuirea. Locul îţi răscoleşte sufletul, iar în corp simţi ceva straniu, ce-ţi dă o senzaţie nemaiîntâlnită până atunci. „Maica Domnului a mai făcut o minune când ne-a ajutat să ridicăm acest schit”, spune monahul Varsanufie, în timp ce deschide porţile mănăstirii cu mare grijă. Stareţul, preotul Valerian împreună cu părintele Macarie urcă grăbiţi într-o maşină pentru a coborî la cele lumeşti „ca să rezolve nişte probleme urgente”. Nu se despart însă de noi fără a ne da binecuvântarea pe care o aşteptăm cu atâta ardoare. Monahul Varsanufie a rămas singur. Doar el şi Dumnezeu. Dar, vorba Sfântului Macarie cel Mare, „cel smerit nu cade niciodată. Căci unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât noi toţi?”  La Schitul ”Petru şi Pavel” miroase a smirnă şi simţi că aici, atunci când oboseşte, cerul coboară pe pământ. E nouă mănăstirea, are doar doi ani, dar credinţa e la ea acasă.

„Călugărul e ca o pasăre călătoare. Se duce unde vrea Dumnezeu”

Monahul Varsanufie e înalt, bine făcut, îmbrăcat simplu, cu nişte haine veştejite „de lucru”, cum îi place să spună. În picioare are o pereche de papuci de plastic rupţi într-un colţ şi nişte mâini bătătorite de muncă. „Uite un om îmbrăcat în smerenie”, mi-am spus văzându-l şi  m-am gândit cât de mulţi suntem cei care vorbim şi cât de puţini sunt cei ca aceasta, care fac! E un suflet liber, izbăvit de cele vremelnice, care şi-a încredinţat viaţa doar lui Christos. „Am 20 de ani de mănăstire. Am fost la Petru Vodă din Iaşi şi în foarte multe locuri. Călugărul e ca o pasăre călătoare. Se duce unde vrea Dumnezeu. Dar dacă ai roade, eşti primit bine oriunde. Trebuie să-l ai pe Christos în inimă. Asta e tot”, se „spovedeşte” monahul. Intrăm sfioşi în biserica ce pare o mireasă a cerului, înveşmântată în alb. Picturile proaspăt făcute îţi amplifică senzaţia că Dumnezeu tatăl a coborât aici, iar de pe pereţi ochii sfinţilor te privesc cu duioşie. Nimic măreţ aici. Puţine covoare ce miros puternic a tămâie, două icoane mari în dreptul altarului şi o curăţenie desăvârşită. Dar când priveşti altarul şi icoana Maicii Domnului de pe tavan constaţi că ai cunoscut Raiul. Părintele are ochi albaştri, cu sticlire aproape tăioasă, dar dureros de dreaptă. „Aşa-i la noi. E tare frumos, dar simplu. Să mergem să vă dau un pahar cu apă”, grăieşte el în dulcele grai moldovenesc. Bucătăria e simplă, cu un pat din lemn, iar pe masă stau cuminţi câteva felii de pâine veche, un ibric roşu, două căni şi câteva oale. „Când ninge, vântul scoate zăpada şi se joacă cu ea. Ceaţa e atât de groasă dimineaţa, că totul pare un lac”, spune Sfinţia Sa în timp ce ne serveşte cu apă. O apă cu gust de trandafiri, izvorâtă din munte, menită a ne potoli setea şi neliniştea din suflet. „N-avem lumină, ne rugăm la lumânare ce pe vremuri. Dar e tare bine, deşi lumina te ajută la ochi. Televizorul nu ne interesează, iar carne nu mâncăm niciodată. Mai sunt multe lucruri de făcut aici, dar când va voi Dumnezeu. Deocamdată stăm toţi trei călugări într-o singură cameră şi mai avem una pentru oaspeţi. Avem construite şi alte chilii, dar banii ăştia sunt o problemă pentru toţi”, spune oftând călugărul.

„Părintele Iustin, cel mai puternic duhovnic din ţară”

Lipsa lucrurilor „mărunte” însă îl aduc pe Dumnezeu mai aproape de ei. Gustând din cele nădăjduite, trei monahi s-au dezlipit de cele prezente, mutându-şi gândurile cu bucurie în altă lume, prin Duhul Sfânt. Între noi se lasă preţ de câteva secunde o tăcere adâncă, iar mohanul Varsanufie mă mustră uşor pentru nişte lucruri din viaţa mea doar de mine ştiute. De unde aveţi ştiinţă de ele?, îl întreb roşind. „Ei, Domnul vede tot”, răspunde el, îndemnându-mă ca următorul interviu să-l fac cu părintele Iustin de la Piatra Neamţ, „cel mai puternic duhovnic din ţară”, sfătuitorul său vreme de cinci ani. La schitul „Petru şi Pavel” vin foarte rar credincioşi, pentru că drumul e lung şi anevoios, iar călugării nu prea au ce căuta „în lume”. Dar pe oaspeţi îi primesc mereu cu dragoste. La 1700 de metri altitudine, în inima Bucovinei, Dumnezeu ne arată încă o dată o minune a Sa. În creierul munţilor, unde numai păsările pot ajunge, trei călugări îngenunchează în faţa Divinităţii, încercând să găsească drumul spre mântuire.

Florentina poate sfida leucemia. Olandezul Peter Zantman i-a sarit in ajutor

Read more...S-ar parea ca Mos Craciun exista, pana la urma. Cel putin pentru Alexandra Florentina, o fetita de 9 ani, bolnava de leucemie limfoblastica. Din fericire pentru ea, Sarbatorile de Iarna vin cu o mare bucurie, iar Mosul ei este olandez. Numele lui este Peter Zantman, un barbat care de indata ce a auzit cazul Florentinei a facut tot posibilul sa o ajute si a  reusit pe deplin, dupa cum veti vedea mai jos.

Florentina este un copil plin de vivacitate, o raza de soare pentru parintii ei, care impreuna cu fratele ei dau sens vietii lor. In luna aprilie, din cauza starilor prelungite de oboseala, Adrian Pufulete, tatal ei, a dus-o pe micuta Florentina la doctor, iar in urma investigatiilor a aflat ca fetita este bolnava de leucemie. Ce poate fi mai trist si mai apasator pentru un parinte, decat sa afle ca fata lui este bolnava de o boala precum leucemia?! Situatia financiara a familiei i-a determinat pe parinti sa caute ajutor. Tratamentele periodice cu chimioterapie, pornite inca de la aflarea diagnosticului, au estompat evolutia bolii. In acest moment, tratamentul aplicat luna de luna la Spitalul Fundeni din Bucuresti, a fost stopat, iar de acum inainte, timp de cinci ani, Florentina are nevoie de o hrana adecvata, multivitamine si un control permanent asupra ei, boala fiind tinuta sub observatie in acest fel.

Un copil asupra caruia Dumnezeu si-a coborat privirea

Pare ca ursitoarele s-au strans pentru a o proteja pe Florentina. Am facut doua emisiuni despre problema ei si am mizat pe ajutorul romanilor, pe ajutorul fiecaruia dintre noi. Conjunctura in care au fost facute acele emisiuni nu a fost una favorabila, pentru ca multa lume isi indrepta ajutorul si atentia spre sinistratii din Moldova, dupa cruntele inundatii, iar boala Florentinei parea ca trece neobservata. N-as putea spune ca am fost revoltat, ci mai degraba dezamagit de neputinta in care ne zbatem cu totii si uitam sau ne facem ca uitam cand cineva ne cere ajutorul. Poate ca m-as fi resemnat vazand ca nu pot ajuta acest copil, dar tocmai Florentina a fost cea care mi-a dat putere. La catva timp de la prima emisiune m-am trezit cu un telefon de pe numarul lui Adrian Pufulete. Ma pregateam sa-mi justific neputinta, cand, la celalalt capat al firului aud o voce de copil care imi multumea pentru emisiune si pentru ajutorul acordat. Nu facusem nimic din ce imi propusesem pentru a o ajuta si, totusi, acest ingeras imi multumea. Socat de buna crestere a acestui copil, mi-am promis ca voi face tot ce e omenste posibil pentru ca Florentina sa primeasca ce e mai bun. Dumnezeu a fost alaturi de noi si ni l-a scos in cale pe Peter Zantman.

Peter a aparut in peisaj in urma unei discutii pe care am avut-o cu Cristina Budurin, sefa organizatiei de femei din cadrul BNS. Imi povestea despre un anume domn, Constantin Matei, angajat al Ambulantei Ploiesti care, avandu-l alaturi pe Peter Zantman a ajutat o fetita aflata in aceeasi situatie ca Florentina. De aici si pana la a face legaturile nu a fost decat un pas, iar intalnirea cu Peter a venit foarte repede.

Originar din Dordrecht, Peter a luat legatura cu Chantal Blommers, jurnalista la ziarul local numit “De Dordtenaar” cu ajutorul careia a mobilizat mai multe persoane care s-au implicat in colectarea de fonduri pentru a o ajuta pe Florentina.

Read more...“ Am inregistrat un succes. Dupa aparitia in ziar a cazului Florentinei, localnicii din Dordrecht au fost impresionati de povestea micutei romance si ne-au sprijinit. In prezent avem banii necesari pentru tot tratamentul copilului si pentru parintii ei, care care stim ca nu au o situatie deosebita, amandoi fiind someri”, ne-a declarat Peter Zantman fericit de rezultatele obtinute, dar mai ales de bucuria pe care urmeaza sa i-o faca acestui copil minunat, Florentina.

Pe 27 decembrie, Peter va veni la Ploiesti si va face o vizita familiei Pufulete, incercand sa o revitalizeze dupa un an plin de incercari. Multivitaminele, hainutele, jucariile, hrana adecvata bolii Florentinei, toate asteapta sa ajunga in casa micutei care, dupa luni intregi de calvar, se poate bucura, in sfarsit, de ajutorul ce ii va fi acordat.

Peter Zantman- olandezul pentru care Romania e a doua casa

Nu incerc sa ii aduc osanale lui Peter, nu ma caracterizeaza asta. Dar nu pot sa nu remarc devotamentul lui pentru Romania, unde vine de 19 ani si ne ajuta cu toate mijloacele pe care le are la indemana. Poate jumatate din viata si-a petrecut-o ajutand tara noastra, ajutand romanii care au probleme, atat cat i-a stat in putinta. Implicarea lui in problemele noastre arata ca poate fi mai roman ca multi dintre noi. El este primul care a adus utilaje de descarcerare in Prahova, pe timpul cand bietii pompieri nici nu isi permiteau sa se gandeasca la asa ceva. Peter Zantman a facut tot ce este posibil ca sectiile de Primiri Urgente si Pediatrie din cadrul Spitalului Municipal Campina sa beneficieze de aparatura medicala moderna si de trei ori pe an strange fonduri si cumpara medicamentele necesare acestor unitati. Actiunile lui umanitare nu au trecut neobservate, motiv pentru care regina Olandei l-a decorat. Meseria pe care o practica este aceea de paramedic si, chiar daca trebuia sa iasa la pensie, conducerea l-a rugat sa mai ramana inca patru ani in functie.

In anul 1991, Zantman a infiintat fundatia “Stichting Central Hospital Campina”, iar actiunile lui umanitare din Romania se desfasoara prin intermediul acesteia.

Vorbind cu Peter imi dadeam seama ca ar vrea sa ajute toti copiii aflati in situatia Florentinei, numai ca puterile lui sunt limitate.

N-as vrea sa inchei inainte de a sublinia ca la finalul primei discutii cu Peter, la care a participat si Daniel Niculae, directorul Ambulantei Prahova si Mitica Ghioca, omul care reprezinta fundatia olandezului, acesta mi-a spus un lucru… “Nu promit nimic, dar incerc”. Iata ca in decurs de o luna, nu numai ca a incercat, dar a si reusit ceea ce noi nu am putut face.

Pentru mine Peter Zantman este “Olandezul Zburator”, macar datorita drumurilor aeriene pe care le face an de an intre Olanda si Romania, iar pentru Florentina, cu siguranta este Mos Craciun, pentru ca ii va aduce ceea ce, probabil, si-a dorit foarte tare pe patul de spital.  Puterea de a spera!

Palatul Patriarhiei, de la Camera Deputaţilor la sfânt lăcaş

Read more...Dacă ajungi măcar pentru o clipă pe Dealul Patriarhiei, vei simţi cum sfinţenia fâlfâie stră­ve­ziu pe lângă tine, zburând parcă din mâna Sfântului Dimitrie Cel Nou, în toate colţurile lumii. Iar parfumul acesteia îţi va stărui neîncetat în minte.

Ctitoria lui Constantin Vodă Voievod

“În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. (…) Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul”, spunea odată Petre Ţuţea. Patriarhia Română. Grădina Raiului. Locul unde sfinţenia se lasă legănată de atâta timp de undele Dâmboviţei. Arareori întâlneşti o istorie mai fascinantă a vreunui lăcaş românesc ca aici, la Patriarhia Română, celebră ctitorie construită în 1698 pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu! “La urmă merseserăm la  marginea oraşului, pe un deal înalt, ce domina împrejurimile. Acolo domnul era ocupat cu clădirea unei mănăstiri, cu o biserică măreaţă şi strălucită, semănând pe dinăuntrul cu cea de la Curtea de Argeş, numai că aceasta este de cărămidă şi în tindă are 12 stâlpi fiecare dintr-o bucată rotundă de piatră ca să formeze numărul celor 12 apostoli… Am făcut în ea o aghiazmă şi Prea Sfinţia Sa a stropit-o, căci nu este încă terminată. Ea este închinată lui Constantin, care este şi numele fondatorului ei, şi Elenei”. Aşa nota în septembrie 1657 diaconul Paul din Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria în ţările române. Lucrările de construcţie ale mănăstirii au început în anul 1656, biserica terminată la “roşu” şi nezugrăvită fiind sfinţită pe 6 mai 1658, în prezenţa patriarhului Macarie şi a mitropolitului Ştefan. Aşezată pe coama dealului, mănăstirea avea aspect de cetate, fiind închisă de jur împrejur cu ziduri groase şi înalte, prevăzute cu tunuri, alcătuind împreună cu mănăstirile Radu Vodă şi Mihai Vodă ultima linie de apărare dinspre sud a capitalei Ţării Româneşti. “Cetatea” cuprindea două curţi interioare, legătura făcându-se pe sub foişorul actulului paraclis. În prima curte se găsea biserica, stăreţia şi chiliile călugărilor, iar a doua cuprindea clădirile administrative şi anexele gospodăreşti. La scurt timp, mitropolitul Ştefan se mută în chiliile mănăstirii, fiind urmat de călugări, “sortind-o astfel ca, de acum înainte, ctitoria lui Constantin Şerban să fie mitropolia ţării”. Aşa se face că acest loc va fi numit de bucureşteni pentru vecii vecilor, Dealul Mitropoliei.

Alexandru Ioan Cuza, “ales” în Dealul Patriarhiei

Potrivit tradiţiei, mitropolitul era “de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot, reuniţi în adunarea deputaţilor”. Cum înalta faţă bisericească nu avea voie să-şi părăsească locuinţa, o parte din chiliile călugărilor vor fi transformate “într-o construcţie care avea să permită reuniunile oficiale ale legislativului”. Aşa se face că în vechea clădire a Adunării Deputaţilor s-au desfăşurat lucrările “Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel unirea”. Tot aici a avut loc proclamarea regatului României, în şedinţa din 14-26 martie 1881 a Adunării Deputaţilor. În anul 1890 “sub condiţiile semnate de generalul Gheorghe Manu, care preciza că arhitecţii români care vor fi clasaţi mai sus pentru cameră (…) vor fi însărcinaţi cu întocmirea proiectului legislative”, se organizează un concurs pentru anteproiectul Camerei Deputaţilor, competiţie câştigată de arhitectul Dimitrie Maimarolu. Din diverse motive, lucrările de execuţie ale palatului încep în 1906, el fiind construit în trei etape: 1906-1908, 1911-1913 şi 1914-1916, fiind folosite “materiale de cea mai bună calitate şi lucrători abili”. Aşa se face că sediile comisiilor, cancelariile şi birourile deputaţilor au fost ornamentate în stuc, cu elemente demasă albe sau colorate, iar componentele deosebite au fost acoperite cu bronz şi foiţă de aur. Totodată, tâmplăria ferestrelor şi uşilor a fost făcută doar din lemn de calitate, ornamentat cu bronz, în timp ce băncile şi trubunele dar şi “logiile” oaspeţilor de vază au fost îmbrăcate în lambriuri din cel mai scump lemn. Coloanele sunt create în stil ionic imperial iar scările de onoare se disting prin prezenţa colonadelor ornamentate de asemenea cu marmură în tonuri ocru. Se spune însă că cel mai reuşit spaţiu interior ca volumetrie şi finisare este “sala paşilor pierduţi”, unul din holurile de cea mai bună calitate din Capitală, care poartă astăzi numele de Europa Christiana.

Resfinţirea Catedralei chiar de ziua Sfântulu Dimitrie

La împlinirea a 350 de ani de la zidirea sfântului lăcaş, pe 25 octombrie a.c., în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Prea Sfinţitul Patriarh Daniel, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi de alţi ierarhi din Patriarhia Antiohiei şi Biserica Ortodoxă Greacă, a fost resfinţită Biserica Catedralei Patriarhale. Pe lângă restaurarea catapetesmei şi a picturii murale, clopotniţa Catedralei Patriarhale, construită pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu în anul 1698, a primit în dar patru noi clopote comandate în această vară la celebra turnătorie a familiei Grassmayr din Innsbruck, Austria. Clopotul cel mare, de 9 tone, nu a fost înlocuit, fiindu-i schimbat doar sistemul de acţionare. Clopotele noi cântăresc 1.850 kg, 1.390 kg, 745 kg, respectiv 380 kg. Pe clopote, care sunt acţionate de un calculator şi echipate cu antenă şi sistem GPS, sunt imprimate chipul Patriarhului Daniel şi sigla Patriarhiei Române. Indiferent de anotimp, sute de oameni urcă încet dealul Patriarhiei implorând cu lacrimi fierbinţi iertare. Cu fiecare pas, se aude şi mai puternic glasul Sfântului Dimitrie Cel Nou, amestecat cu murmurul rugăciunilor călugărilor care citesc cu glas încet un psalm.

O educatoare a creat un colt de rai in cel mai rau famat cartier din Ploiesti

Read more...Totul a pornit de la un telefon. Un banal telefon pe care l-am primit miercuri de la o mamica ce vroia sa isi exprime recunostina fata de cineva. Cu aceasta ocazia am vazut ca mai exista oameni care pot sa isi manifeste multumirea fata de cineva, indiferent care ar fi motivele. Si, tot cu aceasta ocazie, am descoperit ca in cel mai rau famat cartier din Ploiesti, Radu de la Afumati, exista Gradinita nr. 24, unde am ajuns a doua zi la actiunea organizata pentru micutii care se intreceau intr-o competitie in care toti erau castigatori.

Aceasta unitate de invatamant prescolar pare a fi un colt de rai, in care culturile si traditiile se intrepatrund, iar diferentele dintre copiii rommi si cei romani dispar de indata ce ai patruns in curte. Aici am descoperit o doamna, pe numele ei Oita Muscalu, care ocupa functia de director, dar inainte de toate este educatoare. Pana sa dau de doamna invatatoare m-am poticnit la intrarea in sala in care copiii isi etalau talentele, pe care educatoarea lor le cultiva zi de zi.

M-am oprit la intrarea din acea sala si incercam sa descopar acea mamica ce imi telefonase cu o zi inainte. Noroc ca o doamna m-a recunoscut spunand il stiu pe domnul, e de la Prahova Tv si mi-a usurat misiunea de a ma prezenta si a spune ce am de gand sa fac.

Poate ca nu eram cel mai indicat ca sa scriu acest material, desi imi plac copiii, mai ales cei cuminti si inteligenti, dar nu pot sa nu recunosc ca am ramas placut impresionat de aceasta doamna Oita Muscalu, care, in cele cateva minute cat am stat de vorba, emana deopotriva bunatate si fermitate.

Este un reportaj facut in cinci minute, pentru ca grija educatoarei nu era sa epataze, ci era preocupata si supraveghea cu privirea pe toti micutii care se gudurau pe langa ea. Am reusit sa aflu ca in 30 de ani de activitate, doamnei Muscalu i-au trecut prin mana copii care acum sunt adolescenti sau oameni realizati, la casele lor. La repezeala, copilul din trecut cxare acum este matur, de care educatoarea noastra era mandra foc, era un baiat care acum e preot, care a absolvit si conservatorul. “ Ma bucur sa constant ca, dupa atatia ani, ma intalnesc cu ei pe strada si ma recunosc. Primele generatii care mi-au trecut prin mana au acum circa 26- 28 de ani”, ne-a spus cu emotie in glas directoarea Gradinitei nr. 24.

Alaturi de Oita Muscalu mai exista o educatoare care o sprijina in ingrijirea si educarea celor 51 de copii, structurati in doua grupe. Meritul colegei doamnei Muscalu este la fel de mare.

Aceasta gradinita functioneaza dupa principiul step by step, asa cum ne-a spus mamica ce ne-a contactat si a carei fata, acum in clasa I-a, o vedeti in fotografie alaturi de Oiata Muscalu. Atelierele create de educatori, probabil, impreuna cu copiii, lasa impresia unui cult pentru indemanare. Un lucru care mi-a atras in mod deosebit atentia a fost curatenia care domnea peste tot.Read more...

Atat cat am stat acolo, am putut vedea ca nu se fac diferente intre copii si, cu atat mai mult, intre parinti. De mult nu am mai vazut un loc in care sa fie atata armonie, oamenii sa se inteleaga atat de bine si sa nu existe o privire, macar, care sa exprime rautate. Toate acestea cred ca se datoreaza Oitei Muscalu care a stiut sa conduca cu finete si fermitate in acelasi timp, destinele copiilor si ale unitatii pe care o pastoreste. E laudabil efortul pe care il depune, iar satisfactia muncii, credem, ca este in fiecare minut. Laudabila a fost si initiativa mamicii care a vrut sa isi exprime recunostinta pentru educatoarea care i-a instruit copilul de care acum este foarte mandra.

 

Maica Domnului de la Mănăstirea Ostrov

Read more...Legănată de undele Oltului, în inima staţiunii Călimăneşti, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Ostrov săvârşeşte în fiecare zi câte o minune

Anotimpul speranţei

Vantul rece mătură frunzele ruginii şi-şi găseşte loc dincolo de porţile grele ce par că ajung până la cer. În spatele zidurilor sfintei Manastiri Ostrov, “mănăstirea dintre ape”, te întâmpină un alt anotimp. Anotimpul credinţei şi al speranţei. În bisericuţa mică, albă, de pe ai cărei pereţi te privesc duioşi sfinţii se aude glasul îngeresc al unei maici, purtând un veşmânt negru, mirosind a tâmăie, din care iese in chip de copilă. E ceasul rugăciunii de seară. Din când în când la poartă opreşte câte-o maşină din care coboară oameni cu ochi trişti şi capetele plecate. Atraşi ca un magnet de Maica Domnului, făcătoarea de minuni despre a cărei putere s-a dus vestea în toată lumea, intră sfioşi în biserică aşteptând ca Măicuţa să se milostivească şi de ei. Aici timpul nu se măsoară în ore. Are parcă o altă logică. Aici există o bucată de veşnicie, învăluită în lumina iubirii şi simţi din prima clipă o imensă pace ce se revarsă asupra inimii tale. O lumină nefirească pătrunde încet, încet prin singura fereastră a bisericii, tăiată în mijlocul zidului, iar la câţiva paşi o catapeteasmă sculptată cu multă migală, dăinuieşte acolo de 400 şi ceva de ani. Măicuţele spun că numai aici se pot ruga cu adevărat, pentru că doar aici se simt ferite de păcatele şi răutăţile omeneşti. Aici pare locul începutului.

Locul începutului

Catapeteasma nu are decât o singură uşă diaconească, în partea stângă, iar în dreapta te aşteaptă icoana făcătoare a Maicii Domnului cu Pruncul. Emană o forţă deosebită şi te face să te simţi mic şi neînsemnat dar mai ales… păcătos, şi în orice colţ te-ai afla pare că urmăreşte cu ochii săi plânşi. Parca ţi-au pierit toate cuvintele, iar din ochi îţi ţâşnesc lacrimi care nu mai vor să se oprească. De fapt, aici nici n-ai nevoie de prea multe cuvinte. Important e să crezi că rugăciunea ţi se va implini. Pentru că Maica Domnului nu uită pe nimeni. Ea lucrează după credinţa fiecăruia dintre noi. Azi tămăduieşte de cancer, mâine de epilepsie, poimâine scoate demoni, tămăduieşte femei cu boli, cu iubiri sau certuri în familie şi are grijă de femeile care nu pot zămisli prunci, dăruindu-le copii frumoşi. E de ajuns să-i spui necazul sau durerea şi în scurt timp vei primi răspunsul mult aşteptat. Se spune că sfânta icoană ar face parte din zestrea lui Neagoe Basarab, în timpul căruia biserica nu era pictată, având pe pereţi doar câteva asemenea icoane. Dar cel mai mult se pare că a apărat insula. Legenda spune că ori de câte ori Oltul venea cu piatră sau cu trunchiuri de copaci, făcând prăpăd în calea sa, măicuţele se închideau în biserică şi se rugau neîncetat Maicii Domnului, iar biserica nu era atinsă de nici o picătură de apă. Oamenii locului mărturisesc că tot Maica Domnului a făcut-o pe Elena Ceauşescu să se răzgândească să “scufunde” sfânta mănăstire.

Ctitoria lui Neagoe Basarab şi a soţiei sale, Despina

Foarte rar poţi întâlni o istorie mai fascinantă ca cea a mănăstirii Ostrov, cea mai veche ctitorie monahală de maici. Chiar dacă documentele atestă că Mănăstirea ar fi ctitoria lui Neagoe Basarab şi a soţiei sale Despina, în hrisovul din 26 aprilie 1500 spunându-se că “…iată am văzut-o părăsită de la binecinstitorii, sfântrăposaţii domni moşii şi strămoşii noştri”, se pare că sfântul lăcaş a fost zidit de însăşi Mircea cel Bătrân în 1388. Potrivit legendei, Despina se va retrage maică aici, după moartea soţului său, schimbându-şi numele în Platonida şi va deveni stareţă peste nu mai puţin de 60 de măicuţe timp de 33 de ani, când Domnul a luat-o la cele veşnice. Tot aici, la Mănăstirea Ostrov se va călugări şi Teodora, mama lui Mihai Viteazul, după moartea fiului său mult iubit, luând numele de maica Teofana. Privindu-le pe maici cât sunt de plăpânde, ai zice că aidoma păsărilor cerului, se hrănesc doar cu roua dimineţii şi dulceaţa florilor. Te cercetează cu ochii lor adânci, iar cuvintele le sunt calde si simple, adesea întărite de lacrimi, având uneori valoarea unor veritabile sentinţe şi reale medicamente pentru cei cu sufletul bolnav. Numai cine n-a vorbit cu maicile de la Mănăstirea Ostrov nu va putea înţelege taina şi puterea cuvintelor lor pline de duh, izvorâte din iubire şi rugăciune.

După slujba, măicuţele, învinse de oboseală vor merge să se odihnească în casele lor cu muşcate la fereastră. Singura care nu doarme niciodată este Maica Domnului. Cu faţa întunecată şi ochii trişti, ea veghează neîncetat asupra noastră. Din chilii se aud glasurile îngereşti ale maicilor: "Preasfânta mea Stăpână, Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoare (...) mă izbăveşte de multe rele şi aduceri aminte (...) Că binecuvântată eşti de toate neamurile şi preacinstitul tău nume se slăveşte în vecii vecilor. Amin!

Newsletter

Statistici

Visitors
589
Articles
3393
Articles View Hits
6924988
Vizitatori

Statistici

Azi293
Ieri422
Saptamana1568
Luna12313
Total2616306

Currently are 77 guests and no members online

Sondaj

Sunteti multumit de activitatea primarului IULIAN BADESCU?

Da - 15.8%
Nu - 84.2%

Total votes: 2585
The voting for this poll has ended on: 28 Oct 2015 - 00:00

Autentificare

Facebook Graph Connect requires App id and App Secret in Component parameters