TRIPLA SEMNIFICAŢIE A ZILEI DE 9 MAI

f_200_200_15658734_00_images_stories_Social_d_adunare1dec.jpgÎn devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

 

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

 

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani.  Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877,  aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit “botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

 

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

 

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi  pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani. Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza

În devenirea multimilenară a poporului nostru, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

 

9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român

 

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru; pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Muntenia şi a pus bazele statului său modern- România- sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, dorinţele de revanşă a Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţii guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie/11octombrie 1876, la Livadia în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României (pe baza unei convenţii care s-a semnat în 1877) în cazul unui război ruso-turc.

La data de 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă, prin care se permitea armatelor ruseşti trecerea pe teritoriul României spre Balcani.  Guvernul rus se angaja să apere integritatea teritorială a ţării şi să respecte drepturile politice ale statului român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877,  aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţiuni. Trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre.

La data de 10/22 aprilie 1877 s-au întrerupt relaţiile diplomatice dintre România şi Turcia. În ziua de 11/23 aprilie 1877, armata Rusiei a trecut frontiera României. În ziua de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. La 21 aprilie/3 mai, artileria turcă a bombardat Brăila, iar la 26 aprilie/8 mai Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. În aceeaşi zi, artileria română a răspuns bombardamentului turc şi a bombardat Vidinul.

În zilele de 28/29 aprilie-10/11mai, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat la data de 9 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României, de la care se împlinesc anul acesta 134 de ani. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării : “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi la Senat, în ziua de 10 mai din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile fundamentale urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima, până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale; numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit, de la început, războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la 8 şi 18 iulie 1877, la Plevna, Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat principelui Carol (se găsea la Poiana Marele, judeţul Dolj, la Cartierul General al Armatei Române) o telegramă în care-i cerea cu insistenţă ca armata română să treacă Dunărea. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase Zimnicea-Svistov. În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a au primit “botezul focului” în faţa Plevnei. În ziua de 27 august/8 septembrie 1877, s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare a Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august/11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari bătălii ale războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi aproape 800 de soldaţi. Nereuşindu-se să se ocupe cetatea Plevna, se hotărăşte prelungirea asediului ei şi se scoate din luptă cetatea Rahova în zilele de 7/19 noiembrie-9/21 noiembrie 1877. În ziua de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligând pe generalul Osman-paşa să capituleze cu cei 45.000 de ostaşi turci.

De la data de 1 decembrie 1877, trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind rând pe rând avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi apoi Vidinul. În ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie/3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul să o schimbe “cu partea Basarabiei cedată la 1856”. În perioada 1 iunie/1 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin: s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou în Imperiul ţarist.

Armata română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii prahoveni din Batalionul 2 Vânători (Infanterie), Regimentul 7 Dorobanţi Prahova/Dâmboviţa şi Regimentul 4 Călăraşi.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional au deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin marele act istoric al Marii Uniri din anul 1918.

 

9 mai 1945 - încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea fascismului german, aflaţi în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea lor bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2.00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului unei părţi din gruparea germană din această zonă, de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945, a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la un loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de barbaria nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km. a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Frontului 2 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi mai departe pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (A.1 şi A.4), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii noştri s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 260 de zile (din august 1944 până în mai 1945), au luat pieptiş 20 de masive muntoase mai importante, au forţat 12 cursuri de ape, au eliberat mai mult de 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 oraşe. Trupele române combatante au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament, tehnică de luptă, au capturat 120.000 de prizonieri şi circa 20.000 de militari ucişi în luptă. În total, Armata română a scos din luptă valoarea a 14 divizii germane şi ungare, din acea vreme.

Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul războiului.

Demn de subliniat este şi faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării noastre, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului român în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari (valută a anului 1938).

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la un loc de frunte, pe care l-au definit ca atare personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost fixat practic (nedrept), prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 şi „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie acelaşi an, între I.V.Stalin şi W. Churchill privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud. La Paris, în pofida aportului ei considerabil- militar, economic şi uman- la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român. Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului, trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

 

9 mai - Ziua Europei

După încheierea celui de al doilea război mondial o seamă de personalităţi ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea unor noi  pustiitoare războaie. În anul 1950, din iniţiativa lui Jean Monett şi a lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, s-au pus bazele colaborării cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, în spiritul înţelegerii şi al bunei colaborări între Franţa şi Germania şi cu celelalte popoare europene.

Anul 1957 a constituit alt punct de referinţă pentru colaborarea politică, economică şi culturală între Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Luxemburg, în baza înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

 

 

 

înţelegerii de la Bruxelles. În anul 1968 numărul statelor membre ale Uniunii Europene au crescut la 15, iar în anul 2004 la 25 state, conform summit-ului de la Mastrich.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, în ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, numărul statelor Uniunii Europene crescând la 27.

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Newsletter

  1. Comentarii
  2. Noutati
  3. Top Stiri

Facebook

Statistici

Vizitatori
952
Articole
3419
Număr afișări articole
7298937
Vizitatori

Statistici

Azi232
Ieri480
Saptamana1795
Luna6905
Total2705913

Currently are 122 guests and no members online

Sondaj

Sunteti multumit de primarul ADRIAN DOBRE?

Conect

Parteneri

f_145_145_15658734_00_images_parteneri_sindalimenta145.jpg

Telefoane utile

Apel unic de urgenta
112
CJ Prahova
0244/597171
IPJ Prahova
0244/595.340
Garda de mediu
0244/544.495
Ag. Ptr. Protectia Mediului
0244 / 544.134
Telefonul primarului
0800.800.884
Protectia consumatorului
0244/ 576.436
Prefectura Prahova
0244/ 51.45.45
Electrica
0244/ 929; 0244/ 405.701
Distrigaz
0244.597.786
Apa Nova
0244.407.600
Anticorupţie
0800.806.806

Autentificare

Copyright © 2017 INCOMOD. Ziar on line din Ploiesti, din Prahova, din Romania!. Toate drepturile rezervate.
Joomla! este software liber, distribuit sub licența GNU General Public License.